„Două piese ca două diamante montate în registrul definitiv al ironiei. Lumi închipuite, situaţii cu oameni îndrăgostiţi şi nervi încordaţi la maxim. Treceri de la sublim la ridicol, mai rar invers. Rapide mişcări sufleteşti urmate de o rupere de ritm. Sau de nori, dacă plouă. Personaje cu instinct dramatic, tragic vicioşi, mare contrast între o sensibilitate şi alta – faţete pe care orice diamant le posedă. Exces în vorbire, precizie în gesturi, ritm, note muzicale, o suferinţă ascunsă sub alta, un bărbat, o femeie. Dacă Veneţia nu există, nimic nu există. Poate nici cei doi iubiţi împăiaţi care se căsătoresc de frica morţii. Totuşi, nu înţeleg de ce Mazilu nu e tradus în franceză. Ipocriziei disperării de Teodor Mazilu i-ar sta bine a cote de Cioran cu a sa Pe culmile disperării.” prof.univ.dr. Valeria Sitaru
